Despre mine

Alătură-te comunității și îți ofer primul capitol din Dovezi de iubire – complet gratuit.

„Născută din tipar, cu litere de aur…” – poezie publicată în Anatomia unui ideal – Poezia anului 2025, vol.3.

Născută din tipar, cu litere de aur…

de Benny Maftei

Născută din tipar, cu litere de aur,

Sunt cartea ce așteaptă să îți fie tezaur.

De mă citești acum, va fi o sărbătoare

Și îți aprind în trup dorințe arzătoare.

Când vei plânge de dor, lacrima-ți  fie floare,

Tristețea ți-o alung, să zboare către soare,

Din umbrele adânci îți voi țese lumină,

Să simți cum viața ta din nou ți se închină.

În șoapte de noapte, mă vei simți aproape,

Un freamăt, tainic, ce-ți tremură pe pleoape.

Pe aripi de vis îți aduc alinare,

Precum o șoaptă blândă, precum o sărutare.

În inima-ți rănită de amăgiri, tristețe,

Însămânțez iubire și aduc blândețe,

Iar sufletul obosit, pe-aripi ți-l voi purta,

Să cunoască, din nou, pacea și dragostea.

Să fii mai fericit nu înseamnă avere,

Înseamnă sănătate, iubire și putere,

Să te ridici ușor, cu inima curată,

Să mă porți în suflet, să mă citești de-ndată.

Născută din tipar, cu litere de aur,

„Dovezi de iubire” este cartea-tezaur,

Între file are multe comori ascunse,

Să-ți aline tristețea și visele distruse.

„Un sărut fugar” – poezie publicată în Anatomia unui ideal – Poezia anului 2025, vol.3.

Un sărut fugar

de Benny Maftei

Cu ochii închiși aștept de la tine

Un sărut, s-aprindă clipe senine.

În miez de noapte renaște o poveste,

Cu sufletul plin te sărut nebunește.

Te simt aproape, ca într-un vis curat,

Brațul tău mă-nvăluie, delicat,

În mine se nasc emoții adânci,

Sunt uimit că m-ai lăsat în suflet să-ți pătrund.

Când luna își revarsă razele-n noi

Iar cerul se-mbracă în stele și nori,

În brațele tale mă regăsesc, deplin,

Un sărut nu ajunge, suspin și suspin.

Un sărut îți așez pe gât, delicat,

Îl caut, îl sorb și sunt fermecat,

Buzele tale, dulci, voluptoase,

Mă cheamă mereu. Ce vrăji nemiloase!

Aș vrea să-ți spun cât de mult te iubesc,

Un sărut nu este tot ce-mi doresc,

Aș vrea să devenim un singur fior,

Să ne unim în iubire, în trup și în zbor.

Aș vrea să opresc timpul, să-l frâng,

Să te am mereu, dar nu pot să-l înving,

Ai o altă iubire, parte din tine,

Rămâne doar amintirea ce arde în mine.

Un sărut fugar, furat pe ascuns,

Va rămâne-n suflet, mister nepătruns,

Un sărut dulce, dar presărat cu amar,

Căci distanța apasă și dorul e-n zadar.

„Sărutul care doare” – poezie publicată în Anatomia unui ideal – Poezia anului 2025, vol.3.

Sărutul care doare

de Benny Maftei

Cu o atingere te-ai strecurat în viața mea,

Neștiutor, te-am primit în inimă, ca pe o stea,

Fără să gândesc că ascunzi gânduri nebunești,

De-a mă răni și pleca, că nu mă iubești.

Iar când noaptea se lasă și mi-e dor de tine,

Sufăr în tăcere că nu ești lângă mine,

Aș vrea să te strâng în brațe, la infinit,

Dar rămân cu amintirea sărutului dorit.

Îmi amintesc făptura ta atât de dulce,

Simțind fiorii dragostei pe care mi-o aduce,

De te-aș avea acum, te-aș umple de iubire,

Dar am rămas doar cu sărutu-n amintire.

Răspunsul tău de-aseară a fost ca o săgeată,

Mi-a-nfipt în inimă mult prea multă otravă,

Mi-ai frânt speranța, ai stins lumina vieți

Și ai lăsat în urmă o lume… A tristeții.

Fluturi, în stomac, zboară necontrolat,

În piept durerea mă sfâșie neîncetat,

Îmi întind aripile să zbor, dar cad în gol,

Fără iubirea ta sunt un om fără rol.

Aș vrea să nu mai simt rana nesfârșită,

Durerea amară, din inima-mi rănită,

Se hrănește cu dor, cu lacrimi și tăcere,

Mă lasă pierdut într-un ocean de durere.

Aș vrea să fie vis aceste clipe grele,

Ce-mi sfâșie trupul în mii de bucățele,

Dar totul e real, iar rana nu se stinge,

Iubirea pentru tine mă arde și mă frânge.

Un sentiment ciudat  continuu mă apasă,

Că vei fi departe, de mine și de casă

Și-mi lasă în privire un dor nemărginit,

Precum un cânt de jale, de vânturi urmărit.

Tu ai fost trandafirul cu mulți mărăcini,

Ce s-au înfipt adânc și m-au rănit din plin,

Mi-ai dat gustul iubirii, mi-ai injectat în sânge

Otrava care arde și-n suflet mă străpunge.

„Un sărut și o bicicletă furată” – proză scurtă publicată în Copilăria nemuririi noastre – 2025.

Un sărut și o bicicletă furată

de Benny Maftei

Era o seară de toamnă mohorâtă, ploaia bătea haotic în pământ, iar frigul ne ciupea de

obrajii cu degetele lui obraznice. Norii înghițiseră cerul și ceața îngroșată își făcea de cap printre copaci și rămurele. Simțeam cum hainele mi se lipesc de piele ca niște alge reci.

Aveam doisprezece ani pe atunci, iar ea, Laura, era cu un an mai mică. Avea părul blond, ondulat, iar sprâncenele negre, ca abanosul, îi scoteau în evidență ochii mici, verzi, ca două smaralde tremurătoare. Friguroasă cum era, s-a cuibărit la pieptul meu, tremurând. Am strâns-o instinctiv în brațe, dezmierdându-i spatele cu palmele mele mici și înghețate, încercând s-o încălzesc. Vântul urla ca un lup rănit printre crengile goale, iar noi stăteam acolo, adăpostiți sub o ruină de hambar, învăluiți într-o liniște ciudat de dulce.

La un moment dat ridică capul și mă privi fix, cu ochii ei de pisicuță, iar eu nu-mi puteam

lua privirea de la buzele ei, acum vineții de frig. Într-o fracțiune de secundă, inima mi-a luat-o razna și un gând fugar mă îndemna să o sărut. Nu știam dacă o mor de frică înainte să ajung la buzele ei. Îmi iau inima în dinți, într-un curaj nebun dat de adrenalina curiozității copilărești, și i-am atins buzele cu ale mele. Un sărut stângaci, pătimaș, și dulce ca un măr copt furat din livadă.

Laura nu a răspuns, dar nici nu s-a tras înapoi. S-a lăsat purtată de moment, ca frunza pe apă. Până când…, hop! S-a smuls de lângă mine, ca o căprioară care simte că e urmărită, și a dispărut în ceața groasă, fără niciun cuvânt. Am alergat după ea strigând, dar răspunsul a fost doar ecoul meu în ploaia care pica necontenit, ca niște rafale. Rămas singur, ud până la chiloți, mă apucă un tremur, dar nu de frig, ci de un foc nou, necunoscut.

Era pentru prima dată când simțeam golul ăla ciudat în stomac, de parcă cineva îmi furase nu doar un sărut, ci și un colț de inimă ce începea să bată din ce în ce mai tare.

O săptămână mai târziu, ne-am întâlnit în curtea bisericii. Venise cu cei doi verii ai ei. Erau precum trei iepurași veseli și mereu puși pe șotii. Emoționat și cu obrajii arzând, m-am apropiat:

„Bună, Laura! Ce mai faci?” am spus cu un zâmbet larg, încercând să par degajat, deși înăuntru mă topeam ca untul în tigaie.

„Care e bicicleta ta?” m-a întrebat, în șoaptă, uitându-se în pământ.

Mândru, ca un cocoș proaspăt pieptănat, am arătat spre un Pegas nou-nouț, bijuteria mea pe două roți:

„Aceea! Tocmai am primit-o cadou de la părinți, acum câteva zile!”

„Pot să mă plimb cu ea?” mă întreabă, privindu-mă cu un licăr în ochi.

„Sigur, oricând!” i-am răspuns, cu ochii pierduți în cocul stâng din vârfului capului ei.

Slujba urma să înceapă, așa că i-am propus, cu aer de cavaler:

„Vrei să intrăm împreună?”

„Vin mai târziu, cu verii mei,” mi-a răspuns fuguța, îndepărtându-se cu verii ei.

Am intrat singur în biserică, dar inima mea rămăsese afară, legată cu un fir invizibil de ea. În timpul slujbei, oricât încercam să cânt, gândul meu înota printre amintirile din acea seară. Când s-a terminat, am ieșit în fugă, nerăbdător să-i ofer o plimbare cu Pegasul meu nou. Dar… nici urmă de Laura, de bicicletă sau de verii ei. Am stat așa, în curtea bisericii, cu sufletul ghem și cu ochii căutând, fără speranță, un Pegas pierdut și o blondină cu ochi de pisică.

Nu aveam de gând să las lucrurile așa. Eram hotărât să-mi recuperez bicicleta. Și, dacă era posibil, o explicație din partea Laurei. Așa că, a doua zi, cu îndrăzneala adunată de prin buzunarele găurite ale copilăriei mele, am pornit spre casa unde știam că stăteau verii ei. Ajuns, am bătut în poartă cu pumnul meu mic, dar hotărât, de parcă aș fi fost un haiduc în fața cetății. Au apărut, ca din povești, cei doi verii ai Laurei, mai mari, mai îndrăzneți și mai șireți decât mi-aș fi dorit. Se uitau la mine cu niște zâmbete de vulpi bine hrănite.

„Ce cauți aici, viteazule?” a zis Marin, frecându-și mâinile, în timp ce cu o mișcare de cap își îndepărta bretonul negru care îi intra în ochii.

„Am venit după bicicleta mea,” am spus, încercând să par serios, deși vocea îmi scârțâia ca o ușă ruginită.

În clipa următoare, Laura apăru și ea, ascunsă pe jumătate după o perdea ruptă, zâmbind vinovat și fermecător. Îmi făcu un semn discret să am răbdare.

„Hai, dacă vrei bicicleta, trebuie să o câștigi!” spuse Victor, geamănul lui Marin, râzând cu poftă.

Și, uite așa, m-am trezit într-un fel de negociere nebunească, să-i înving la un meci de șuturi în poartă, cu o minge mai degrabă moale ca o pernă udă. Am alergat, am tras, m-am tăvălit prin noroi, și cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât bicicleta părea mai departe. La final, gâfâind ca o locomotivă stricată, am stat în fața lor, plin de glod, cu obrajii roșii de frig și efort.

„Bine, bine,” spuse Marin, făcându-mi semn să mă apropii.

„Poți să-ți iei bicicleta…, dar ceasul ăla frumos de la mână? Pe ăla îl luăm noi gaj, să fim chit, nu?”

M-am uitat la ceasul pe care mi-l dăduse tata, strălucea pe încheietura mea ca o amintire prețioasă. Simțeam că-mi încolțește un nod în gât, dar… ce era să fac? Cu jumătate de inimă și tot noroiul de pe lume pe pantaloni, mi-am dat jos ceasul și l-am întins. Ei au luat ceasul, mi-au aruncat Pegasul înapoi, iar eu, cu bicicleta în mâna și inima ciobită în buzunar, am plecat de acolo cu pași mici și grei. Din spatele meu am auzit râsete:

„Vezi, măi băiete, în dragoste și-n război… se pierde mai mult decât crezi!”

Întorc capul și o caut cu privirea pe Laura. O zăresc, undeva în umbra casei. Ea mă privea cu acei ochi de smarald, triști și vinovați, dar și cu un strop de amuzament copilăresc. În seara aia, în timp ce pedalam spre casă, ud, murdar, și fără ceas…, m-am întrebat dacă nu pierderile astea mici fac parte din ceea ce numim noi, mai târziu, prima dragoste. Și am zâmbit.

Un zâmbet dulce-amar, ca o frunză de toamnă care știe că vine iarna, dar tot dansează în vântul care suflă cu putere să o dea jos.